Cainele se scutura din ce in ce mai tare, facand sa zornaie lantul greu, cu zale nefiresc de mari si de zdravene, ce-i atarna de gat.
Si deodata, cuprins parca de un delir, se inalta pe labele dinapoi, intr-o atitudine stranie, aproape omeneasca, ridica botul drept in sus, ramase asa pret de cateva clipe, intr-o incordare suprema, ascultand ceva numai lui deslusit, dupa care hamai o singura data, cu voce profunda si plina, ca sunetul unui tub de orga. Nota grava se reverbera in aerul geros al dupa-amiezii tarzii de noiembrie, ca si cand sirurile de stupi aliniate cu rigoare geometrica ar fi fost pilastri, iar imprejmuirea de beton – zidurile, incheiate in bolti ogivale, dintr-o catedrala nesfarsita.
Si-ai fi asteptat, dupa acest prim semn, revarsarea in cascada a unei faze muzicale de inceput de mesa. Dar se intampla un alt miracol, cel putin la fel de nelinistitor: prin urdinisurile pana atunci pustii isi facura aparitia zeci de albine, invartindu-se, parca buimace, pe scandurelele de zbor, inainte sa porneasca in siruri grabite spre discul de sange al soarelui dus spre asfintit pe cerul straveziu ca de sticla.
Era un caine ciudat, care nu latrase deloc, sau cel putin prisacarul nu-l auzise latrand in rastimpul de un an scurs din dimineata aceea de sfarsit de toamna, cand se pomenise cu el in mijlocul stupinei, aparut parca de nicaieri, dupa ce trecuse, el stia cum, dincoace de gardul de beton – asa de inalt, incat nu se putea ajunge la varful lui decat cu o scara – si peste cele trei randuri de sarma ghimpata, intinse pe suporti solizi, cum impun regulile imprejmuirilor menite sa apere avutii mari. Un dog german negru, de rasa cea mai pura, cu toate caracteristicile care l-ar fi situat in fruntea unui catalog chinologic foarte pretentios (in primul rand, desigur, un pedigree dintre cele mai stricte si mai alese) si pe care era o adevarata crima de lese-majeste sa-l tii in lant – totusi stuparul il legase fara multa vorba, temandu-se poate, atunci la inceput, sa nu ramana fara el tot atat de brusc si misterios cum il capatase; ori pur si simplu ca sa-i arate cine e stapanul prisacii; fiindca, ingrijindu-l cu toata atentia si priceperea de care era in stare, indestulandu-l, mai ales, cu mancare proaspata si consistenta (mierea oferita direct la schimb si banii scosi din vanzarea ei il ajutau cu prisosinta sa duca o viata peste nevoile lui reale), nu-l iubea peste masura, iar cainele ii raspundea, daca se poate spune astfel, cu aceeasi lipsa de afectiune.
In primele zile, omul asteptase mereu sa reclame cineva superbul animal; pe atunci inca nu-l legase – il urmarea plimbandu-se printre stupi, adulmecand urdinisurile, petrecandu-si ceasuri intregi in mijlocul prisacii, asezat pe labele din spate, cu un aer ganditor, dupa ce lipaise indelung cu limba enorma, rosie ca o rana abia deschisa, prin suvitele de apa de pe adapatorul albinelor. Iar la un moment dat, dupa ce se termina ceea ce parea doar joaca lui de-a bautul, adapatorul se umplu peste masura de multimea micilor zburatoare, cuprinse de o sete cum prisacarul nu bagase de seama sa aiba nici in primele zile ale primaverii, cand trebuie adapat puietul dintai, iar florile cu nectarul lor inca nu s-au ivit, si cand lipsa de apa e atat de acuta, incat sute si sute de albine pier din pricina frigului, pe marginea paraielor sau a baltoacelor pe jumatate inca inghetate, iar stupul le trimite la moarte, in speranta ca macar cateva se vor intoarce cu pretiosul lichid.
Fusese al doilea semn, si atunci prisacarul realiza ca nimeni n-are sa mai ceara cainele, cel putin pana acesta nu-si va fi incheiat menirea pentru care venise; ori, daca in acest rastimp vreun individ se va incumeta sa ridice pretentii, inseamna ca acela nu e nici stapanul, nici emisarul lui adevarat si va pleca la fel cum a venit. Asa ca aduse anume de la oras un lant ca de vapor; comanda unui marochiner ceea ce isi inchipuise ca ar fi o ,,zgarda de forta’’, dar de un model fantezist, fiindca habar nu avea de chinologie – adica o zgarda de toval, prin mijlocul careia, prinsa in tinte lucioase, ca de argint, il pusese pe mester sa vare o banda elastica, dar rezistenta, de otel, iar capetele i le petrecuse printr-un inel, care ii ingaduia curelei sa se stranga, asemenea unui lat, daca animalul ar fi incercat sa o rupa; mai facu rost, tot de la numeroasele lui relatii, de o sarma groasa ca pe deget si lunga de vreo suta de metri, cat tinea curtea dintr-un capat in celalalt. Apoi il priponi pe vlastarul ilustrului neam de dogi (nu mai putin nobili, – isi zise, fara sa guste calamburul – decat aceia ai Venetiei), cu sentimentul vag, dar nu mai putin bizar, ca acesta a inteles de la inceput ce i se pregateste si ca si-a asumat cu deplina raspundere noul destin. De altfel, obiceiurile nu i se schimbasera cu nimic dupa umilitoarea operatie a punerii in zgarda – continua sa se plimbe de-a lungul prisacii, facand sa zuruie lant si belciuge, intra ici si colo printre stupi, pe dreapta si pe stanga, si lantul ii ingaduia sa ajunga din gard in gard; nu s-a incurcat niciodata pe dupa piciorul vreunui stup, tot asa cum nu s-a plans ca a fost intepat. Avea orele lui de plimbare: dimineata, cu putin inainte de iesirea albinelor, o data sau de doua ori peste zi si neaparat seara, inainte ca stupina sa se pregateasca pentru somn. Si urma anumite trasee, a caror regularitate, desi greu de banuit, nu scapa prisacarului, deprins sa observe de toate si sa-si sintetizeze concluziile in timp; asa ca, dupa o vreme, gratie prieteniei mai mult sau mai putin dezinteresate cu unul dintre numerosii operatori ai unui centru de calcul, descoperi formula care traducea in limbaj numeric curbele acestor miscari inscrise in sistemul grafic cartezian.
Fusese al treilea semn si cel mai ascuns, dar cel mai deslusit si cu neputinta de justificat ca rod al intamplarii.
Toate acestea se petrecusera pe la mijlocul lui octombrie si, fara veste, contrar tuturor pronosticurilor meteorologice, iarna se instala peste noapte, cu lapovite si ingheturi de-a valma, ba intarind, ba facand impracticabile drumurile ce legau satul de soseaua nationala; asa incat, plecand de la casa lui citadina intr-o dimineata cu minus cinci grade, stuparul nu avea deloc siguranta ca, in intervalul de o ora necesar parcurgerii celor vreo cincizeci de kilometri ce-l desparteau de comuna aflata de cealalta parte a marelui oras, nu va fi surprins de o ploaie sau de un vant ceva mai cald, care sa-l sileasca sa abandoneze masina in sosea si sa ajunga la prisaca pe jos, cale de alti cativa kilometri buni, prin noroaiele pana dincolo de glezne. Si tot atunci, parca indemnata de vremea aspra, boala – din pricina careia parasise prieteni si rude –, dupa ce, cu o ingaduinta de necrezut, ii acordase un lung ragaz, ascunzandu-se parca, dupa o ingrozitoare perioada de inceput, hotarase ca a sosit timpul sa-l ia pe deplin in posesie. Si o facu, fara nici un alt semn prevestitor, intr-o dupa-amiaza, printr-un sir intreg de crize inconfundabile, un fel de timid preludiu al sfarsitului, pe care – avertizat de un doctor pe cat de bun profesionist pe atat de lucid si ca urmare necrutator – prisacarul aproape ca-l zari la capatul a nu foarte multe saptamani.
Atunci il cuprinse panica. Nu spaima de moarte, acesteia nu-i sosise inca randul, ci teama coplesitoare ca va rata, dintr-o neconcordanta stupida, clipa si asa indoielnica a marii, a prea indelung asteptatei revelatii. Si hotari sa se instaleze, chiar din acel moment, la stupina, in cabana ridicata intr-un colt al curtii, tocmai in fund – de fapt o casa in toata regula si care atat il si costase, dar numita astfel fiindca o construise fara nici o autorizatie – si unde, pe veranda, intr-o cusca destinata anume, cu pereti dubli, captusiti cu polistiren, isi avea culcusul si cainele; pentru caine se muta aici in primul rand (si nu ca sa ii dea de mancare si apa, asta aranjase cu o batranica din vecini, careia ii trimitea de toate, prin soferul cursei locale de autobuz, o ruda a ei mai de departe). Albinele nu aveau nevoie de prezenta lui, era de ajuns in acest anotimp doar sa le inspecteze, cam o data pe luna, sa vada daca nu le trebuie vreo portie suplimnetara de sirop de zahar.
Asadar, pentru caine – sau mai exact pentru individul sau indivizii care, o data si odata (doar de n-ar fi fost prea tarziu) aveau sa apara in legatura cu acesta; sau pentru semnul, un al patrulea semn care sa-i dea o noua dovada ca nu s-a inselat in rationamentele, in ideile lui nebunesti ori poate, cine stie, sa-i ofere insasi cheia dezlegarii enigmei.
Si nu i-a fost deloc greu sa se descurce cu noul mod de trai, mai cu seama ca din familie nu-i mai ramasese nimeni apropiat; sotia (plictisita de vesnica posomoreala si de interminabilele lui izolari) il parasise, fara macar sa fi incercat o ultima conciliere, desi oricum el nu i-ar fi spus despre boala, dar totodata, surprinzator, fara a divorta – dintr-un rest de orgoliu pentru el de neinteles, ca si cum reluarea numelui de fata ar fi insemnat o pecete dezonoranta sau i-ar fi periclitat cine stie ce ascensiune sociala. Nu aflase daca „si-a refacut viata”, intr-un concubinaj, desigur; avea doar o adresa, cu greu obtinuta de la parintii ei, sub juramantul ca nu-i va scrie, nici n-o va cauta acolo, dar unde ii trimitea bani, sume mari, desi la intervale neregulate. Cat despre celelalte rude, niste veri consangvini si copiii lor, ultima data ii vazuse la singura reuniune care aduna fara exceptii orice familie, adica o inmormantare, de data aceea a celei din urma matusi. Asa se face ca, prin forta imprejurarilor, singura fiinta omeneasca apropiata, cel putin in plan formal, ii ramasese doctorul, creator al unui calendar capricios de consultatii si analize, carora stuparul insa le daduse curs fara nici o intarziere sau ezitare, cucerit treptat de placerea perversa de a inregistra prognosticurile sumbre ale specialistului si a-si imagina, in mii de chipuri, impactul surprizei pe trasaturile placute, pline de virilitate si energie ale acestuia, cand el, prisacarul, i-ar fi spus ca are in buzunar formula panaceului vindecator pana si al mortii…
Astfel si-a petrecut ultimele saptamani la stupina, parca umbland, cu o supraomeneasca rabdare, printr-un nesfarsit tunel, intre peretele jocului univoc cu moartea si acela al asteptarii unei ipotetice minuni, pe care de cateva ori fusese ispitit sa o provoace, reluandu-si vechile experiente de laborator, devenite de mult – fusesera vreodata si altfel? – alchimice: La instalarea aici mai traise speranta ca ecuatia stabilita de calculator dupa cercetarea traseelor strabatute de caine – si cine-i putea garanta ca nu fusese decat o simpla gluma a operatorului sacait de insistentele lui? – reprezinta expresia matematica a formulei chimice mult visate; dar si acesti ultimi stropi de fantezie i se epuizasera rapid si, fireste, in gol – nu era deloc un tip imaginativ, nici barem cunoscator, fie si superficial, al metodologiei celei mai generale a muncii de cercetare, iar pentru a-i confirma ipoteza ar fi fost nevoie de un laborator si un grup de experti cum probabil inca nu exista pe Pamant.
Si totusi, ridicandu-si privirile spre fereastra, el, furnica dornica sa prefaca in fire de nisip un munte si avand nebunia sa creada ca va si reusi in rastimpul vietii de insecta, intalnea (dincolo de stativele cu eprubete, de retorte, serpentine de sticla si recipiente ale descurajarii) sirurile de stupi: dovada vie a faptului ca, de zeci de milenii, lucrul e cu putinta – si cainele inlantuit: semn ca un miracol, gata sa-i deschida usa oricand, e si el o posibila cale de implinire a dorintei.
•
Proptit pe labele ca de otel, incremenit asemenea unei fabuloase plasmuiri in piatra, dupa ce scosese acel unic latrat, ca de nalucire din alta lume, cainele privea catre poarta, asteptand in liniste pe cineva sau ceva parca inexorabil. Si alte zeci de albine, decolau, impotriva oricaror obiceiuri si a oricarei logici, sa se piarda, printre crengile pustiite de frunze, in vatra fantomatica a soarelui coborat de fapt sub orizont.
Fara nici o indoiala, ora dezlegarilor sosise.
Vru sa iasa in intampinarea siluetei profilate neclar dincolo de zabrelele portii, dar intre intentia lui, inca nici formulata pe deplin si reactia de o inimaginabila promptitudine a bolii se scurse numai o frantura de clipa – oricum, prea putin ca sa-i ingaduie macar sa deschida usa spre veranda.
Asa incat cazu inapoi pe scaun, si ochii i se tulburara pe neasteptate, si un val de durere i se rasuci in trup, pentru prima data durerea bolii, pe atat de crancena pe cat i se spusese. In acest rastimp, umbra de dinapoia zabrelelor isi facuse aparitia pe alee, desi, printre spasme si ameteli, stuparul isi aminti vag ca poarta trebuia sa fi fost incuiata, ca de obicei. O femeie – dupa tinuta si mers mai degraba tanara, purtand un impermeabil alb si cizme inalte, de piele, iar parul negru, potrivit de lung, prins cu o panglica simpla, ca de eleva. Nu avea manusi, nici poseta, si haina, descheiata, lasa la iveala o dublura de blana – ca si cand ar fi calatorit pana aici intr-o masina bine incalzita, unde-si abandonase lucrurile si de unde iesise in fuga, pentru o vizita de cateva minute. In dreptul portii nu stationa insa nici o masina.
Perdeaua cazu din mana prisacarului care astfel rata intalnirea dintre vizitatoare si caine, dar, de vor fi schimbat amandoi vreun semn de recunoastere, fusese cu iuteala fulgerului, fiindca nici nu se oprise leganarea moale a tesaturii, ca se si auzi ciocanitul la usa.
– Buna seara!
Omul vru sa raspunda si-si dadu seama, in acelasi moment, ca nu poate articula nici o vorba. Se margini sa clatine capul. Femeia raspandea o unda discreta de parfum, pentru el neidentificabil, dar care, printr-o bizara asociatie de senzatii, ii aminti de primavara.
– M-a trimis doctorul B…, spunea ca ai o miere grozava.
O invita, tot printr-un gest, sa se aseze. Valuri de ceata sangerie ii treceau pe diaintea ochilor, poate ultimele reflexe ale soarelui proiectat prin refractie deasupra orizontului; isi pastra insa luciditatea intreaga si inregistra, ca pe un punct in favoarea lui, faptul ca oaspetele nu se alertase vazandu-i slabiciunea – ca si cum se astepta sa-l descopere astfel. Dar, la urma-urmei, nu doctorul ii prognosticase sfarsitul inainte de Anul Nou?
Femeia isi trase un scaun cu spatarul traforat, dupa modelul celor medievale – mobila din cabana fusese lucrata la comanda de un mester ardelean, o ruda a sotiei – si, in vreme ce lua loc, prisacarul incerca sa o priveasca mai atent, sa identifice pe chipul si in tinuta ei o eventuala trasatura straina; dar, poate de emotie sau tot din pricina bolii, i se parea ca, vazuta de aproape, vizitatoarea are contururi mai putin clare decat adineauri, cand se apropia pe alee; iar din susul acestui amalgam de linii flu il fixara pe neasteptate ochii ei, doua pete de o extraordinara limpezime, albastru-violacee, incarcandu-l de o tensiune necunoscuta, o febrilitate lucida, o putere descatusata din cine stie ce tainita, ramasa neatinsa, a trupului istovit.
– Oricare miere e grozava! se auzi rostind fara dificultate. Mult mai grozava decat iti inchipui…
– Am vazut un instrumentar de laborator in camera de alaturi, replica linistita necunoscuta, continuand sa-i priveasca ochii.
Era grabita? Din cauza lui, de buna seama. Si la sfarsit? Ii va ingadui, ca in basme, sa formuleze trei dorinte?
– Naivitati, raspunse la toate intrebarile. Ca sa am o dovada mi-ar fi trebuit aparate si specialisti cum poate nu exista pe Pamant. Si, in sfarsit, cineva care sa ma creada.
– Deci, numai intuitia… Sincer?
Prisacarul zambi. Se tradasera. Cu acest ultim cuvant. Nici un basm cu o zana care sa te faca macar celebru, daca nu si putin nemuritor! Cine e dispus sa-ti multumeasca pentru ca i-ai descoperit secretul? Fie si numai printr-o intamplare – desi mandria lui era ca, din lantul de o logica impecabila al deductiilor, eliminase tocmai aportul oricarei intamplari?
– E atat de vesel ce-am spus? se formaliza (dar, daca se poate spune asa, cu aceeasi bunavointa) vizitatoarea.
– Ar fi trebuit doar sa mai asteptati. Spionul vostru v-a comunicat, nu?, ca speranta de viata, in ce ma priveste…
Aproape nu se mai recunostea. O astfel de spontaneitate a replicii, un asemenea galop al gandirii, dupa anii de tacere, de amortire, de neputinta… Triumful. Confirmarea, care aduce, in trena orbitoare a succesului, sprinteneala si adresa cuvintelor – acolo, in creierul impaiejenit de metastaze…
– Nu avem spioni pentru ce se ascunde in sufletul dumitale.
– Nici nu mi-ati trimis unul prea grozav.
– A avut ordin sa se deconspire.
– Pentru ca, de bucuria izbanzii, sa incep sa istorisesc oricui are timp sa ma asculte, ca stiam eu, inca din urma cu nu-stiu-cati ani, dar Cutare si Cutare nu m-au crezut… Si uite-asa sa aflati, comod, cand am mai vorbit si cine stie de asta.
– Din pacate, trucul n-a reusit.
– Singuratatea si boala. Unde s-au instalat, nu mai e loc pentru nimeni.
– Il uiti pe doctor. Si, oricum, in urma cu un an-doi erai inca sanatos, cu o sotie, rude si prieteni. Nu stim cand ai avut intuitia, cui i-ai spus cu buna stiinta ori ce ti-a putut scapa vreodata, fara voie, in somn…
Prisacarul se indrepta in scaun, asteptandu-se, din reflex, la vreun nou semn trimis de putreziciunea devoratoare din trup, dar privirile albastru-violacee, neclintite la capatul haloului inselator il desprinsesera de propria lui conditie, il prefacusera intr-un ascutis de spirit la panda.
– Esti frumoasa? intreba pe neasteptate. Nu inteleg de ce te ascunzi in neclar. Relatia noastra, vreau sa zic ca si a mea cu voi, nu are niciun viitor.
– Sunt frumoasa, replica ea. Si tanara.
– Poate n-o sa vreau sa vorbesc. Si nu stiu daca, in situatia mea, mai sunt sensibil la mijloacele voastre de constrangere. Realmente nu va inteleg – de ce n-ati intervenit mai devreme? M-ati fi impiedicat sa divulg…
Vizitatoarea nu se grabi cu raspunsul. Nu fiindca era incurcata. Ci amenintandu-l ca nu va mai fi dispusa sa-l asculte. Constrangerea cea mai simpla, dar de un rafinament fara egal, care intorcea impotriva lui argumentele propriei imunitati. Suspansul dura cateva clipe, insa pentru viteza lui de reactie asta incepea sa insemne foarte mult.
– In regula! exclama ragusit. Numai sa ai rabdare pana spun tot. Aveti aici, de milioane de ani, o agentura de spionaj. Cea mai teribila din cate se pot imagina. Mi se pare ca vocatia celor care te-au trimis o constituie, ca sa vorbim elegant, activitatea de informatii; si daca o faceti cu gand bun sau rau, in beneficiul unui gurp sau al intregii lumi din care vii, ori chiar al planetei noastre, unde vad ca v-ati instalat ca acasa, sunt speculatii si ma depasesc.
– Ti-ai dat seama de mult?
Intarzie si el sa raspunda, dar din cu totul alte cauze: ca sa ramana mai concis, sa treaca peste amanuntele acum fara insemnatate (eforturile de a gasi cele mai igenioase si mai subtile metode de marcare, cu zeci de substante bine diferentiate, a albinelor si a florilor, indeosebi in perioada marelui cules, si cele mai eficiente sisteme de urmarire – pana si cu itozopi si contoare de radiatii, obtinute in ani de sacrificii materiale grele si de echilibristica la marginea legii – si miile, nesfarsitele mii de incercari infructuoase in laboratorul care, din punctul de vedere al utilarii, se putea compara cu al oricarui liceu de chimie, dar nu mai mult).
– Nu tin minte.
Se imagina dupa plecarea femeii si a cainelui, abia atunci prada adevaratei singuratati, durerilor atroce pe care le va ascunde si fata de doctor, vidului ce-i va anticipa stingerea, fara sa o faca mai usoara.
– La prima vedere, tot ce se intampla acolo pare lipsit de judecata. Reguli pazite azi cu strasnicie sunt maine incalcate fara ca stupul sa-i pedepseasca pe vinovati. Matca e personajul cel mai important al coloniei; albinele ii pregatesc tot timpul o hrana speciala si o apara cu pretul propriei vieti – dar, la un moment dat, o ucid fara mila. Intrarea la faguri e pazita zi si noapte, cu o vigilenta ajunsa proverbiala, asa ca nu doar insectele (chiar albine din alta colonie), ci orice vietati, oricat de mari si puternice, sunt pedepsite amarnic pentru pofta de a se infrupta din miere; exista insa imprejurari cand paza stupului e total abandonata. Curatenia e o lege de fier; albinele nu-si lasa murdariile decat afara si, peste iarna, cand nu pot iesi, pur si simplu se abtin timp de cateva luni; trantorilor, in schimb, li se ingaduie nu numai sa manance oricat, dar si sa murdareasca fagurii in voie. Te plictisesc?
Femeia asculta neclintita. Vocea prisacarului se ridicase cu un semiton, muchiile fetei, adunate intr-o vesnica grimasa de suferinta, se indulcisera, iar in clarobscurul de dupa stingerea ultimei raze de soare ochii ii straluceau, prinzand lumina crepusculara din geamuri.
– Nu, raspunse ea domol. Nu prea stiu unde vrei sa ajungi.
– Mi-ai promis rabdare, ii reprosa el grabit. Totul se subordoneaza unei reguli mai stricte si mai cuprinzatoare – eficienta absoluta. Matca e sacrificata cand batranetea sau alta slabiciune o impiedica sa mai depuna destule oua pentru nevoile stupului. Paza e suspendata in timpul culesului, daca nectarul e atat de mult, incat lucratoarele, zorite sa adune tot, intra cu recolta in oricare stup, fara sa-si mai piarda timpul cautandu-l pe al lor. Trantorii nu ies decat o data, pentru zborul nuptial, dupa care, multi, ratacindu-se, nu mai revin, iar cei intorsi isi gasesc grabnic sfarsitul; pana atunci insa se tin la adapost, ca purtatori ce sunt ai unei zetre biologice care trebuie valorificata cu maximum de randament. Eficienta inseamna si viata atat de scurta a albinei de rand – numai sase saptamani. Asa, stupul isi regleaza numarul de locatari dupa recolta mai slaba sau mai bogata, care trebuie stransa si prefacuta in miere. Dar peste iarna, aceleasi albine de rand isi prelungesc viata la mai multe luni, ca sa hraneasca matca si s-o pazeasca de inghet, incalzind stupul, cu batai de aripi, la aproape treizeci de grade, si ca primavara sa ingrijeasca puii urmatoarei generatii. Eficienta mai inseamna faptul ca, la incheierea zborului de nunta, matca smulge din corpul trantorului depozitul seminal, pentru ca, pana la sfarsitul celor cinci ani de viata, fara nici o alta imperechere, sa poata fecunda ouale pe masura ce le aseaza in alveole. Eficienta a pus la indemana albinelor si manipulari genetice la care nici nu putem visa; gratie lor, din aceleasi oua, ele scot, numai prin diferente de hrana, lucratoare, trantori sau matci, la dorinta.
Afara, cainele se misca, facand sa zornaie lantul greu pe treptele verandei, si prisacarul se opri deodata, parca nestiind de unde vine zgomotul si ce inseamna; de obicei, pe la acea ora cainele intra sa se culce in cusca lui cu polistiren, dar nu zadarnic stapanul contenise din povestit, ca alarmat de o premonitie, fiindca indata, ca nicicand pana atunci, ii aparu la fereastra capul mare, amenintator si salbatic, ca de paznic al infernului, si mai negru pe cerul crepuscular, cu ochii sticlind intr-o fosforecenta de-a dreptul stranie, roz-portocalie, cand din casa nici o lumina nu venea sa se reflecte in ei.
Prisacarul zari toate astea doar intr-o clipa, cat vizitatoarea smulgandu-l din vraja hipnotica a privirilor sale, ii ingadui sa intoarca fata spre geamuri; iar ea se ridica brusc, din doi pasi se apropie de perdea si ramase cu spatele la el, acoperindu-i imaginea dogului.
– Te ascult, rosti de acolo, cu aceeasi voce domoala, melodioasa, ca o incantatie linistitoare. Cred ca te apropii de adevar.
Barbatul realiza abia acum – ramas fara prezenta ei imediata – si frigul din incapere, si amorteala picioarelor de la indelunga sedere pe scaunul de lemn gol, si slabiciunea jalnica a trupului care incepu sa i se clatine din nimic, in cautarea unui echilibru iluzoriu; dar o pornire fara nume il chema catre silueta delicata de dincoace de geamuri, ca si cum o parte insemnata a fiintei lui launtrice fusese pe nesimtite sustrasa de vizitatoare.
– Toate miscarile astea complicate si contradictorii sunt conduse de ceea ce unii numesc ,,spiritul stupului’’. Ceva ce trece de simplul instinct si seamana a un soi de inteligenta. Intuitia mea, ca sa folosesc terminologia dumitale, e ca acest spirit al stupului, conditionarea asta de mare finete cu care albinele se nasc vi se datoreste. Ati implantat-o genetic, candva, in trecutul indepartat, unei specii de insecte pamantene pe care ati risipit-o apoi pe toate continentele.
– In ce scop? intreba femeia, atenta parca la inflexiunile propriului glas.
Cu gesturi cumva ocrotitoare, de gravida, nefiresti si parand de aceea nerusinate, barbatul isi mangaie pantecele anormal, in contrast umilitor cu infatisarea aproape scheletica a trupului.
– Mierea! raspunse cu voce stapanita. Scopul ultim al stradaniilor, al efortului pentru eficienta. Care subordoneaza spiritul stupului si impune orice sacrificiu. Numai ca, intr-un loc, v-ati tradat. O mica fisura in logica stricta a conspirativitatii. Dupa ce fagurii au fost umpluti si capaciti, la un semn, la o informatie pentru noi insesizabila, stupul ia o hotararare cel putin ciudata: roitul. Cu matca in frunte, porneste intr-o pribegie fara intoarcere, abandonand rodul trudei lui de multe generatii, in paza unui numar restrans de albine. Ca si cum totul ar fi fost in zadar. Ca si cum un destin l-ar condamna sa o ia de la capat, vesnic de la capat. Si de fapt asa e – destinul lui sunteti voi.
– Intr-adevar, esti periculos!, exclama ea si tot nu se intoarse; vedea sau facea nu stiu ce acolo, la fereastra, ori se ascundea, ori ascundea un obiect fata de el.
– Pana la urma, trebuia cineva sa va descopere! raspunse prisacarul, fara urma de afectare.
– Adunam depozite de miere, asa e.
– In toate padurile Terrei. Usor de gasit si de furat, cu o tehnologie ca a voastra. Probabil va asteapta de milenii, pentru ca se conserva admirabil in timp, daca are conditii. Pe parcurs au mai intervenit pamantenii, stricandu-va un pic socotelile. Dar numai un pic. In sensul ca va dijmuiesc recoltele cu prisacile lor sistematice, ca mine. Oricum insa, nu-i dau mierii adevarata ei intrebuintare.
– Daca o stii si pe asta…
– Sa o fi stiut, imi schimbam soarta. Cel putin pe a mea. Nici o analiza nu mi-a aratat altceva decat fleacurile – fructoza, glucoza, zaharoza, invertaza, glucocidaza, acizii formic, citric, acetic, lactic, oxalic, gluconic si ceilalti, proteine, vitamine, polen, amidon, saruri… Dar nici altora, mai destepti si mai utilati, nu le-a spus mai mult.
Ramase in ascultare. Simturile i se ascutisera, i se inmultisera, nu se mai pricepea sa le citeasca alarmele, doar senzatii nelamurite, nelinistitoare ii talazuiau sufletul amputat, el insusi dornic sa se intregeasca, sa o invaluie pe necunoscuta, sa o retina, ca si cand o forta, pentru el vital, se ascundea in alcatuirea ei. O forta, un principiu…
– Sub alcatuirea chimica se ascunde un principiu vital. Care intretine si genereaza viata, care stimuleaza si dirijeaza mutatii genetice, poate canalul de legatura cu lumea neinchipuit de bogata a plantelor – si ele aparent simple, aparent neclintite… Mi-e teama de lucrurile prea cunoscute si prea limpezi; la alta scara, ascund mistere si adancimi infricosatoare. Descoperim, nu de mult, ca apa, apa noastra de baut, analizata in spectrul nu stiu caror radiatii, dovedeste cu totul alte infatisari si alte insusiri, dupa locul de unde iese din pamant. Se vorbeste de o asemenea apa, de fapt elixirul vesnicii tinereti, care vindeca batranetea si toate bolile; ba chiar aud ca aceasta asa-numita apa fundamentala se distileaza in zilele noastre, desi nu i-am gasit pe facatorii ei. Mierea vindeca si ea boli. Propolisul, laptisorul de matca… Doamne, sunt doar firimituri, stangacii colosale, simplificari strigatoare la cer! Cum mi-as face un cort din Rondul de noapte, pentru ca panza picturii e impermeabila. In ce fel trebuie sa arate mierea pentru voi, care stiti nu numai ca panza noastra impermeabila e de fapt pictura, ci il cunoasteti si pe autor, ii analizati lucrarile, iar in final va incantati peste masura contempland capodopera lui Rembrandt.
Avantul vorbelor nu i se transmitea; pe semne si le spusese de mii de ori in asteptarea intalnirii de acum, pana i se tocise orice participare afectiva – sau ciudatenia necunoscutei, premonitia tulbure a miscarilor ascunse din jur, apoteoza malefica a bolii il instrainau definitiv de el insusi.
– Pentru ca nu e nectar brut adunat in faguri! mai apuca sa zica intr-o doara. Albinele il prelucreaza, si in gusa lor trebuie sa se petreaca niste mutatii fundamentale…
Intunericul inceputului de noapte se destrama usor, ca si cand un far puternic, plasat in apropiere si pus in legatura cu un reostat s-ar fi aprins incetul cu incetul. Lumina venea de deasupra curtii – intai un cenusiu crepuscular, facand sa rasara fantomatic contururile stupilor, cu riguroasa lor aliniere, apoi o licarire alburie, ca rasaritul pe un cer plin de nori, apoi raze drepte taioase, asemenea unor stalpi neclintiti, infipti in pamant parca o data pentru totdeauna, unul dupa altul, din ce in ce mai repede.
Prisacarul se pomeni la geam, alaturi de vizitatoare. Apropierea de ea, de haloul care o prefacea intr-o configuratie de linii si volume incerte il rascolea din nou, pana in pragul paroxismului – vecinatatea ei sau spectacolul demential de afara: albinele care nu incetau sa iasa, cu miile, din fiece stup, sa se ridice vertical in biruitoarea lumina, acum galben-aurie, ca niste sute de colonade subtiri, leganandu-se incetisor, sprijinind plafonul de foc de deasupra curtii, strict delimitat la perimetrul gardului.
– Sa iesim! il indemna ea si, fara sa-l atinga, porni inaintea lui, dreapta; si el o urma aiurand, iar pe zidul din fund al incaperii se profila, in carbune compact, cu margini taioase si crude, o umbra cocosata, cu pantece hidos, o singura umbra.
Era frig afara? Era cald? Se rezemara de balustrada verandei. Cainele lingea fara graba marginea de sus a adapatorului, unde albinele forfoteau ametite, calcand orbeste unele peste altele, sa apuce sa-si inmoaie trompa in apa turnata acolo de cine stie cine si pangarita de limba rosie si enorma a fapturii infernale. Pe urma, in zbor clatinat, chinuit, se intorceau in stupi, sa-si contamineze semenele, sa le innebuneasca la randul lor.
– Cum?… intreba el, aratand in sus cu o miscare obosita a capului.
– Mierea! raspunse vizitatoarea. O pulverizeaza acolo…
– Si arde?
– Carbon, hidrogen… Ca in petrol, ca in spirt…
Albinele incepeau sa se aseze pe copaci, pe pamant. Si de sub scoarta inghetata a unora si a altora, fara indoiala ca sub acelasi efect al mierii, prindeau sa rasara, vazand cu ochii, muguri de frunze, muguri de flori, colt de iarba; sa rasara, sa se inalte, sa se despice, dand la iveala verdele crud din tainitele lor pline de mustul germinatiei. Buharale, ormuzuri, sirazuri de gazon cu firele incalcite de prea multa desime, frunze batute unele in altele, ca solzii pestilor, pe fiecare trunchi, si creanga, si ramurica. Si, simtind ca ii tresare ceva sub degete, prisacarul isi indrepta privirile in jos si aproape nu se mai mira sa constate ca lemnul mort al balustradei, al pilastrilor, al podelei si mai departe al tocurilor de la usi si ferestre incepe si el sa inmugureasca, atins de albine; incep sa iasa lastari din nodurile innegrite de soare, de sub fibrele tocite inegal de picioarele si mainile care in atatia ani pasisera pe scanduri si se agatasera de stalpi si de cercevele. Sticla geamurilor se sfarama sub aceasta navala a vietii, se desprinsera foile de tabla de pe acoperis, crapa si cazu tencuiala fiecarui perete, se desfacura mobilele. Pana si zgarda, lantul si sarma care-l tineau pe caine prizonier se umplusera de ghirlande intunecate, subtiri, suple, ca filigranele unui bijutier.
– Ai invins! rosti femeia si se intoarse la prisacar, cautandu-i ochii din nou.
El se grabi sa se piarda in albastru-violetul lor, sa se regaseasca pe sine, cel adineauri fara veste pierdut, sa se intregeasca si sa ramana acolo, aparat de viitorul inexorabil.
In clipa aceea, ca la un semnal – se intelege ca la un semnal – se deschisera pretutindeni florile. Betia parfumurilor grele ii invalui rand pe rand; si erau flori si parfumuri din toate colturile planetei, devreme ce in miere se ascunde, pe langa atatea altele, secretul ingineriei genetice; printr-o atat de fireasca, in fond, rasturnare de lucruri, mierea restituia miresmele si florile din care se nascuse – si poate mai mult: dupa meandrele orgoliului dezlantuit al adevaratilor ei stapani crea pentru aceasta orgie forme si culori, si arome, si leganari, si fosnete inexistente pana atunci, scria in limbajul esoteric al florilor poeme inca nevisate de nici un muritor din nici o lume, murmura in pianissimo simfonii de dincolo de inchipuirea omeneasca.
– Ai invins! repeta vizitatoarea. Toate astea zaceau in sufletul tau. N-am facut decat sa le scoatem la lumina. Convinge-te!
Ii urma indemnul. Se patrunse, din nou si din nou, de minunea rasarita din frig si intuneric, de gandul ca totul, totul ii era dedicat, il sarbatorea, i se cuvenise. Cand isi intoarse ochii spre ea, ii vazu – de data asta limpede – chipul, tineretea, armonia perfecta, trupul invaluit sau poate alcatuit din raze.
– Stii, zambi sfios, oboseala…
– Stiu! sopti femeia. Pentru asta am si venit. O sa-ti fie usor, nespus de usor!…
Il cuprinse in brate, il aseza pe covorul de flori si ramase aplecata asupra lui.
– Nu te duce! ii ceru prisacarul. Doar sa te mai privesc.
Paru ca se pierde in apele mortii, apoi reveni pe jumatate, ca de departe.
– ,,Un inger cu parul blond si des…’’, murmura unei amintiri. N-o sa dureze mult.
Ea incuviinta, cu un suras plin de intelegere si de taina.
•
Nu durase, intr-adevar. Trupul zacea chircit pe o parte, iar ploaia, amestecata cu spic de zapada, ii uda picioarele stranse cuminte pe treapta cea mai de sus a scarii. Tinandu-se cat mai departe de el, cainele veni pe veranda, in doua labe, sa se puna la adapost.
– Planeta nenorocita! blestema si se tranti greoi pe banca, in capul oaselor, cu spatele rezemat de zid. Am inceput sa nu mai suport frigul si oboseala. Imagineaza-ti!
Lantul zurui, poticnindu-se de muchia bancii. Cainele se porni sa suduie inabusit. Isi vara labele din fata pe dupa zgarda si impinse in ea sa o rupa, dar aceasta nu ceda. Atunci, cu o exclamatie de manie, care aducea mai degraba cu un latrat, prinse lantul intre gheare ca intre niste degete; o flacara orbitoare ii lumina pentru o clipa botul rdicat spre tavan si ochii inchisi, pe urma dulaul azvarli capatul lantului rupt, care se izbi violent de un geam si il sparse.
– Numai tu erai in stare de asa ceva!
– Iar tu sa ma asculti! raspunse cu tristete femeia.
Ploaia taraia subtire pe tabla acoperisului. Prin fereastra sparta patrunse vantul, umfland perdeaua si rascolind, in camin, cenusa buturugii arse de mult. Dincolo de balustrada, in paloarea stinsa a noptii de noiembrie, abia zarindu-se prin puzderia de frunze si flori, se insirau intr-o zadarnica aliniere, stupii – cutii anoste, cu popoare de insecte absurde, omorandu-se sa adune hrana peste nevoile lor si, cand le e lumea mai draga, pornind intr-o pribegie la fel de lipsita de noima.
– Ar trebui sa te las aici! marai, la propriu, cainele. Ai ceva din primitivismul si absurdul lor. Sa ne blochezi atata timp de dragul himerelor unui nefericit.
– Vrei sa ne certam? sopti, la fel de trista, femeia.
Stia prea bine cat e si el de afectat, altfel n-ar fi admis ca, dupa un an de captivitate in lant, sa ramana sub aceeasi infatisare ridicola si sa discute amandoi in limbajul peste masura de sarac si stangaci al pamantenilor.
– Ii detest! relua dogul. Sunt perfizi, profitori, ingrati… Dornici de inavutire, de putere… Nedrepti si lipsiti de orice ratiune.
– Nu toti.
– Aiurea! Uita-te la eroul tau. Esantion reprezentativ. Un amarat, ros de cancer si pe trei sferturi nebun. Si cu teoria aia lui…
– Lasa-l in pace! izbucni fara veste femeia. A murit. Aici se moare.
Revolta si neputinta o inecau. Pamantul o contaminase necrutator. Dar nu se putea descarca, inca nu invatase sa si planga.
– A crezut in noi… murmura cainele, deodata invins, si vocea groasa ii suna inabusit, ca un scancet. Principiu vital, speranta de viata… Si ei n-au nici o sansa, nefericitii!
Lapovita se prefacuse in zapada cu fulgi mari si desi, iar aceasta incepea sa se astearna domol pe locurile mai putin ude – picioarele prisacarului, aleea betonata si acoperisurile stupilor. Ca si cand, intr-o simbolistica involuntara si vetusta, ar fi vrut sa-i confirme teoria: omul a deschis un nou drum, si totul se invaluie in culoarea inocentei, a copilariei, a inceputului.
Povestirea „Prisacarul”, publicata initial de George Anania in Almanahul Anticipatia 1990, a aparut, cu permisiunea autorului, si in sumarul antologiei Premiile Galileo 2011 (Millennium Books, 2011).
