Prima data, s-a discutat despre steampunk pe AtelierKult. Se cauta o tema pentru urmatorul concurs si ideea a fost enuntata de Horia Nicola Ursu, care mentiona astfel in premiera o antologie Millennium Books.
De ce tocmai asta? De ce nu fantasy? De ce nu apocalipsa? si-a zis subsemnata, mare consumatoare de Herbert, Asimov, King si Tolkien. Pina la urma a fost aleasa alta tema, dar asa am rasfoit iar Machina diferentiala, cumparata cu ani in urma si uitata pe un raft al bibliotecii. Mi-am clatit apoi ochii cu imagini fabuloase si mi-am dat seama ca, hotarit, artele vizuale steampunk imi sint mai pe suflet decit literatura de gen. Nu a fost chiar o surpriza. Nu de alta, dar nici dupa cyberpunk nu ma omor!
Au inceput dupa o vreme pregatirile pentru antologie, a venit invitatia lui Adrian Craciun si mi-am spus ca ar fi o provocare extraordinara, una pe care n-o puteam refuza. Nu era vorba doar despre genul in sine, ci si despre plasarea actiunii in spatiul romanesc. Forta aburului lucrind din plin, o revolutie tehnologica in adormitele principate romane de la 1848 ori 1821? Manualele de istorie imi rinjeau superior.
Am inceput sa invirt ideea pe toate partile, avind in minte principiul care ma ghideaza intotdeauna: sa scriu o povestire pe care mi-ar placea sa o citesc. Si mie intotdeauna mi-a placut istoria alternativa, deci ea avea sa fie calul de bataie. Printr-o ciudata coincidenta, in vremea aceea incepeam sa plantez semintele unui roman cu actiunea plasata in Moldova si Tara Romaneasca. Unul in care raufacatorii inca erau trasi in teapa in secolul XX. Dar de data asta trebuia sa-mi imaginez altceva, mai de demult…
Am privit portretele unor personalitati despre care am invatat cind eram copil, unele dragi mie pentru curajul lor politic, altele pentru harul vorbelor. Cine avea barbison? A cui privire parea sa ascunda ceva? Cum s-ar simti la pipait haina aceea? Am recitit din poezia si proza timpului, am cules vorbe care aveau parfum de secol XIX. Mi-am scuturat de praf cunostintele de limba franceza. Aveam atmosfera si eroii. Dar ce se intimpla cu ei?
Prima fraza a povestirii mi s-a scris in minte peste citeva zile, cind asteptam la semafor, iar soferii ignorau gratios culoarea rosie. Imaginea deloc fantastica a unui trup intins pe caldarim, intr-o balta de singe, s-a desenat clar si de aici a pornit totul. Mi-am infipt unghiile in prezent doar pentru a ma arunca in trecut.
Iar trecutul mirosea a praf de pusca si a singe. Imi doream ca, impreuna cu cititorul, personajul principal sa treaca prin momente crunte, nestiind niciodata ce-l asteapta in urmatorul ceas. Nu-l tratam prea bine, dar asta ii era soarta lui Vasile. Unii se vor intreba, poate, de ce povestirea mea se invirte in jurul unui barbat, si nu al unei femei. Doar scriitoarele prefera eroine, nu? Un barbat era mai potrivit pentru acele vremuri si pentru ceea ce-l astepta. Dar asta nu e raspunsul complet, fiindca nu-l stiu nici eu. Dar, in multe dintre istoriile mele, barbatii fac lumea sa se miste.
L-am inconjurat de alter egourile unor oameni celebri si de personaje pur fictionale. Aveam nevoie si de o urma de fantastic, si de intriga politista. Am pus cite un pic din toate. Nu mi-a fost greu sa descriu nici viata, nici moartea. Mai complicat a fost cu ce se intimpla intre ele. Iar aici m-au ajutat si visele mele, care s-au intrepatruns cu cele ale lui Vasile.
Pina la ultima pagina mi-am lasat eroii sa se intrebe, sa spere, sa sufere si sa caute, am aflat ce pot si de ce ma tem alaturi de ei. Ca si pentru personajele mele, scrierea povestirii „Suflete de plumb“ a insemnat o aventura consumatoare de energie. Varianta ei initiala a fost prezentata pe AtelierKult si lui Adrian Craciun, dar asta a fost doar primul pas al pruncului meu literar. Dupa o corespondenta intensa cu editorul, l-am invatat sa si alerge. Iar acum, e gata sa fuga spre Maria Sa, Cititorul.
