Nu stiu cum o fi prin alte tari, mai pricopsite intr-ale democratiei, dar politica din Romania mi se pare ca se instaleaza, cu dezinvoltura, pe toate culmile absurdului. Saptamana trecuta va intra, cu siguranta, in istoria comunicarii politice din tara noastra, dar ca exemplu negativ.

Pusa in fata unor proteste (firave numeric si heteroclite ideologic) declansate de uriasa greseala a presedintelui in cazul Arafat, Puterea si-a dezvaluit mari carente de intelegere, de competenta si de comunicare. Pe scurt, presedintele Traian Basescu si principalul partid al Coalitiei de guvernare au aratat ca singurul lucru care conteaza cu adevarat si pe care il vor cu orice pret este mentinerea la putere. In cele ce urmeaza, voi incerca sa analizez aspectele de comunicare in gestionarea acestei crize.

Voi vorbi in special despre Putere, nu pentru ca Opozitia ar fi perfecta – in viziune, solutii si comunicare -, ci pentru ca, ia te uita minunatie!, la putere se afla tocmai Puterea si 99% din responsabilitatea a ceea ce se petrece in tara revine Puterii si nimanui altcuiva.

Prin urmare, discursul principal al Puterii incearca (de cel putin un an) sa rastoarne tocmai realitatea afirmatiei de mai sus. Ce ne spun emitatorii guvernantilor? Ca Opozitia este iresponsabila, ca nu are solutii, ca liderii sunt unul infantil sau imatur si celalalt lenes si chiulangiu etc. si ca, in general, nu trebuie puse in pericol „stabilitatea” tarii si a economiei si ratingul de tara. Pe scurt, numai „Noi” stim ce trebuie facut, iar aparentele negative sunt doar aparente trecatoare. Dar exista, in mod evident, un dublu discurs al Puterii.

Pe de o parte este discursul autist-agresiv, mitocanesc, de cocos intaratat, pe care il practica liderii – presedintele, premierul si mai marii pedelisti – la adresa adversarilor politici si, in general, la adresa tuturor adversarilor, mai mult sau mai putin inventati: oligarhi, moguli, diverse categorii de intelectuali, sindicalisti, jurnalisti sau reprezentanti ai societatii civile. Acesta este ceea ce am putea numi discursul de auto-incurajare.

El se adreseaza nucleului dur al membrilor si simpatizantilor de partid si face parte din aceeasi categorie cu scandarile galeriilor sportive sau cu declaratiile de presa ale boxerilor inainte de meci. Originea acestui discurs este occidentala, dar acolo constituirea sa s-a bazat pe existenta unei societati deschise in care trisatul nu avea cum sa tina pe termen lung si, odata descoperit, era pedepsit cu asprime.

La noi, impunitatea a devenit lege. Mai mult decat atat, liderii politici au ajuns sa creada sincer in acest tip de discurs. Este, de altfel, foarte simplu de inteles si nu are nevoie de multa inteligenta. Comunicatorii (asupra carora voi reveni) ii antreneaza pe politicieni sa aiba o „atitudine de invingator”, sa fie „puternici” sau „prezidentiali” si in niciun caz sa nu fie „loser-i” sau fraieri. Un adevarat crez al comunicatorilor este ca poporul accepta mai degraba conducatori hoti decat conducatori fraieri. (Sigur, este o doza de adevar aici, dar asta e alta discutie.)

Si mai e ceva! La conducatorii nostri acest tip de discurs este spontan. Exemple: interventia presedintelui in direct la TV cu doctorul Arafat sau afirmatiile aceluiasi Traian Basescu despre Iliescu si Voronin la ceremonia de depunere a juramantului de catre noul ministru de externe. Problema apare atunci cand acest tip de discurs este transmis nu catre sustinatori, ci catre un public nediferentiat, eventual ostil.

Atunci apare criza si intra in scena comunicatorii care propun/impun strategii anti-criza si, ipso facto, un al doilea tip de discurs – discursul corect politic si diferentiat pe segmentele-cheie de receptori. Cum a fost „rezolvata” criza „Arafat”? Logica, in asemenea cazuri, este ca protestele trebuie „defocalizate”. Persoanele atacate si revendicarile trebuie multiplicate, astfel incat tensiunea sociala sa se dilueze si, eventual, sa apara tensiuni intre manifestanti.

Pasul intai, elemente administrative: retragerea proiectului Legii sanatatii si repunerea in functie a doctorului Arafat. Tot la pasul intai, foarte important!, a fost si trecerea in „stand by” a pronuntarii Curtii Constitutionale asupra comasarii alegerilor – reamintesc ca judecatorii Curtii ar fi trebuit sa se pronunte in saptamana in care au dat in clocot protestele.

Pasul doi: stabilirea emitatorilor. Comunicatorii i-au impus presedintelui intrarea in silenzio stampa. (Nu ma indoiesc ca Traian Basescu, altminteri un munte de orgoliu, a ascultat cuminte reprosurile comunicatorilor. Ce sa-i faci? Sufera baba la frumusete!) Totodata s-a stabilit iesirea in fata a premierului, in etape. O vizita la un jandarm ranit, o taiere de panglica pe o bucatica de autostrada, in fine, un discurs la sesiunea extraordinara a Parlamentului si unul de Ziua Unirii. Emil Boc nu a fost tinta primelor proteste si indreptarea atentiei media asupra lui a scazut presiunea asupra presedintelui.

Pasul trei: „coruperea” manifestantilor si a revendicarilor. Generarea unor violente, evident „inadmisibile”, intimideaza nemultumitii onesti. Mai mult, aparitia sloganelor de tipul: „PDL = USL, aceeasi mizerie!” si, mai ales, popularizarea acestora pe televiziuni a trecut presiunea pe intreaga clasa politica, nu doar pe cei de la putere.

Cu alte cuvinte, a impiedicat, cel putin partial, cuplarea demonstrantilor cu Opozitia. (Faptul ca multe demonstratii din tara au fost sustinute, discret, de partidele din opozitie este, iarasi, alta discutie.) In plus, revendicari maximale de genul „demisia-presedintelui-guvernului-parlamentului” sunt inaplicabile si amestecarea acestora cu taxa auto sau cu revendicarile galeriilor de fotbal duce totul in derizoriu.Radu Enache