Cartile ne invata despre dragoste, desfranare, prietenie, razboi, nedreptate, si rezistenta spiritului uman. Buy Books iti prezinta 3 romane pe care ar trebui sa le citesti cel putin o data in viata ta:
“Oameni feroce” Dirk Wittenborn
Ferocitatea nu inseamna automat o chestie nasoala. In fond, in masura in care putem echivala “a fi feroce” cu “a fi crud”, atunci probabil ca Antonin Artaud, cel mai mare nebun din istoria milenara a teatrului, avea dreptate atunci cand spunea ca singura medicatie eficienta pentru a resuscita scena este cruzimea.
Americanul Dirk Wittenborn, scenarist si romancier, are si el o parere buna despre ferocitate. Romanul sau e nu atat o epopee despre rautatea oamenilor, cat mai ales o carte de tip Bildung, adica o poveste a formarii adolescentine. Eroul sau, Finn (daca vreti, un melanj intre Huckleberry Finn al lui Twain si Holden Caulfield al lui Salinger), si-a ales foarte neinspirat lumea in care sa evolueze inspre maturitate. Tatal personajului, un antropolog de teren omniabsent de-acasa, isi face veacul studiindu-i pe cei mai malefici oameni de pe Terra: membrii tribului amazonian Yanomamo.
Mama sa, o hipioata retardata si fixata afectiv la virsta cand fuma cu inocenta iarba, sufera de o nevroza sexuala intratabila si profeseaza vag meseria de maseuza. Iar Finn? Ei bine, Finn… bineinteles ca nu da doi bani pe scoala. E prea destept pentru asta. Sau, altfel, are prea multe probleme, acasa si in lume, ca sa-si piarda timpul cu lectii inepte despre istoria americana si algebra. E un tip care vrea sa priceapa in ce fel de univers a fost aruncat. Iar cum luciditatea cauzeaza intelegerii, el are nevoie de mici stimulente, cum ar fi un pliculet de cocaina. Insa fiind minor, e obligat sa paraseasca New York-ul, laolalta cu maica-sa, pentru a scapa de vigilenta inutila a politiei.
Evadarea ii conduce in Vlyvalle, un fel de Macondo yancheu, dominat de un tip pe nume Osborne (ei, nu chiar autorul din curentul angry young men!). Pentru Finn aceasta marunta localitate echivaleaza cu regasirea paradisului, caci el evolueaza ca un adevarat antropolog, studiind comportamentele si idiosincraziile bastinasilor. Atmosfera idilica nu dureaza insa la nesfarsit, caci transa halucinogena, iubirea pura, violul sodomic si altele la fel de dragute se insinueaza in viata aparent terna a pustiului. Cu alte cuvinte, iata un roman foarte cinematografic, foarte vizual, scris de un scenarist cu experienta la Hollywood. Cartea are nerv, personajele sunt vii, credibile, nimic nu e lasat la voia intamplarii, semn ca autorul si-a facut bine treaba. Stilul e nervos, cand viril, cand liric, si pana si stridentele adolescentine din retorica pustilor sunt inteligent mixate pe fundalul general. Si, la fel ca orice roman despre American Dream, “Oameni feroce” demitizeaza puternic rozalia parere pe care parintii yanchei o au despre tarisoara lor cat un continent…
„Tour de France” Julian Barnes
“In camera de hotel de la Paris, i-am mutat pe parintii mei intr-o geanta de umar de plastic dintr-un magazin de haine londonez.”
Povestind despre extraordinara calatorie finala a genitorilor sai (incinerati) pe pamant francez (si-au dorit sa le fie risipita cenusa pe Cote Atlantique), britanicul Julian Barnes adauga un nou capitol unei ipotetice declaratii vamale. Cartea aceasta, ce poarta in original titlul “Something to Declare”, deschide cititorului bagajul cultural francofil-compozit al unui om considerat prea francez de catre compatriotii sai si, fireste, o chintesenta a anglicitatii insesi de catre galici.
In fond, scopul intregului “Tour de France” pare sa fie, pentru Barnes, acela de inventariere.Intr-un context politic mai amical si mai deschis ca niciodata in istorie, diferentele dintre cele doua tari separate de Canalul Manecii sunt la fel de mari; prin urmare, a explora La France profonde ramane o aventura la fel de interesanta si de periculoasa, pentru un locuitor al perfidului Albion…
Francezii sunt “lasati de Dumnezeu sa para cat mai provocator de diferiti cu putinta fata de britanici.” Ei sunt, asadar, “catolici, cartezieni, mediteraneeni; machiavelici in politica, ipocriti ca iezuitii in dispute, casanovieni in sex; relaxati in placeri, tratand artele ca pe aspectul central al vietii…” Galofil pasionat, Monsieur Barnes considera, la randul sau, ca artele sunt/ar trebui sa fie un aspect central al vietii.
Cum altfel putem explica bizareria bagajului sau de “eurofil, dar birocratosceptic, internationalist, dar protectionist al culturii, liberal de stanga, verde”? Cam doua treimi dintre cele saptesprezece articole dedicate Frantei se refera de fapt la literatura franceza. Si, sa ne intelegem, nu la cea contemporana: ii gasim aici pe Georges Simenon, Charles Baudelaire, Jean-Paul Sartre etc. si, mai cu seama, pe Gustave Flaubert. Fiindca, inainte de toate, Barnes ramane fidel celui care i-a inspirat “Papagalul lui Flaubert”, romanul cu care si-a castigat gloria internationala in 1984…
Ce mai inseamna Franta? Le Tour de France, evident; la nouvelle cuisine (via Elizabeth David, celebra autoare britanica de carti de bucate); Boris Vian; Jacques Brel; Francois Truffaut. Ah, si memoria unor parinti care predau franceza si si-au trimis cu limba de moarte cenusa pe Cote Atlantique.
”Se face tot mai tarziu” Antonio Tabucchi
Cu ultima sa carte, Antonio Tabucchi – nume de referinta al literaturii italiene contemporane (tradus, premiat si ecranizat in doua randuri)– ne propune un roman epistolar inedit.
De sine statatoare, adevarate poeme in proza cateva, aceste scrisori amesteca seriozitatea unor teme precum dragostea, timpul, sensul existentei, in neasteptate asociatii si trimiteri culturale si nu asculta decat de legea impreciziei si a imprevizibilului, caci literatura este “un fluviu carstic ce tasneste unde i se pare locul cel mai potrivit, deoarece cursul sau scapa oricarui control de suprafata”. Restul e tandrete.
Se scrie sub comandamentul lui “ca si cum” sau “ca si cand”, dintr-o nostalgie a posibilului. Iubirea se risipeste in gesturile vietii, se imbarca in voiaje imaginare, salveaza clipe, le fura timpului. Alteori ingana cuvinte proprii: “te vreau, te caut, te chem, te aud, te vad, te visez”. E insa o iubire tradata sau care tradeaza. Tradata de el sau de ea, de viata insasi cu lipsa ei de logica si mai ales de timp.
Timpul este uneori personajul principal, fie ca este vorba despre un timp circular, repetat, care te tine prizonier sau despre timpul-fluviu cu maluri iluzorii, care nu asteapta. Iar derizoriul intamplarii este un laitmotiv – “cum se petrec lucrurile si ce le manuieste: un nimic.”
Personajele masculine par ratacite intr-un labirint al amintirilor, se adreseaza unor femei visat-iubite in scrisori care nu urmaresc sa ajunga la destinatie. Un barbat isi pune scrisoarea intr-o sticla si ii da drumul in mare, un altul vorbeste cu sotia disparuta; ea este cand o Norma imaginara distribuita in rolul principal al unei pastise dupa Bellini, cand o Ofelie moderna spre care se indreapta o dragoste tainuita sau nici mai mult, nici mai putin decat “preaiubita mea Hemoglobina”, da, caci daca “sufletul se afla in sange”, totul face sens.
Daca personajele sale au interlocutori parelnici, Tabucchi dialogheaza polemic cu memoria literaturii punand problema de care parte este viata si mai ales literatura (stiti dumneavoastra… “viata e in alta parte”). Italianul este de partea vietii care nu se lasa imblanzita, plauzibil ordonata caci “vastitatea realului este incomprehensibila”, intotdeauna ramane un rest de mister. Si abia de aici incepe stradania literaturii.
