Chiar, ce treaba?

Toate chestiile in care te bagi singur, fara sa poti da vina pe altcineva, au legatura cu soarta, cu intimplarea sau cu o obsesie subconstienta. Nu cred ca soarta are vreun amestec. O obsesie subconstienta nici atit: daca mi-am dorit in tinerete sa fiu scriitor, atunci mi-am dorit sa fiu unul admirat si pretuit, nu autor de SF in lumea noastra neocapitalista (un autor SF din comunism era un personaj respectabil, avea la dispozitie reviste si almanahuri in care sa publice si fonduri ale USR, UTC si ale altor uniuni, cu care sa-i fie rasplatite eforturile). Asa ca legatura mea cu SF-ul tine de hazardul cel mai pur.

In anul de gratie 1992 (prin primavara), convins ca am mare talent de scriitor (incepusem sa traduc pentru tot felul de reviste si edituri obscure, care dispareau de obicei inainte sa apuce sa ma plateasca) am trimis citeva povestiri la un concurs de literatura SF. De ce la acesta si nu la unul de literatura politista, de exemplu? Pentru ca a fost primul concurs de care am aflat.

Am trimis textele si am uitat de ele. Peste citeva luni am facut o operatie (o eventratie destul de nasoala, pe fondul unei operatii de apendice cangrenat…) si mi-am petrecut convalescenta la Cimpina. Aer curat, liniste… o placere.M-am pomenit intr-o zi cu un telefon de la secretara – Nicoleta ma suna destul de des, am uitat sa spun ca eram de aproape trei ani director adjunct la un Centru de Calcul – ca sa-mi povesteasca faptul ca sunase o doamna care voia sa discute cu mine, apropo de un text trimis la un concurs SF. Nicoleta nu stiuse ce sa faca – sa-i dea numarul de telefon de la Cimpina sau s-o trimita la plimbare – si preferase sa ma intrebe direct. Soarta – deci, totusi, de vina e soarta – a facut sa fiu foarte curios sa aflu despre ce-i vorba si i-am spus fetei sa-i dea doamnei numarul meu de telefon.

Si astfel am discutat cu Mihaela Murariu-Mindrea, care voia sa-mi ceara voie sa-mi publice „Adevarata fata a planetei Marte“ (unul dintre textele trimise la concurs) in revista Quasar… si nu numai atit. Voia sa ma invite la cenaclul String.Si asa a inceput totul. Mihaela (o femeie extraordinara, mi-e dor de ea) mi-a facut cunostinta cu membrii cenaclului – Mihai Gramescu fiind unul dintre ei (m-a ajutat enorm la inceputurile carierei mele scriitoricesti), a aparut apoi si Costi Gurgu, au mai dat pe acolo si fratii Banuta, era si Ana-Maria Negrila, Claudiu Murgan si multi altii.

Dupa aceea am cunoscut grupul de la JSF si pe toti cei care ajungeau pe la redactie: ploiestenii de la Quo Vadis, Mike Haulica, Horia Ursu, Liviu Surugiu, Remus Cernea, Radu Pavel Gheo, Jean Lorin Sterian si multi, multi altii…

Si dupa aceea am cunoscut grupul de la Anticipatia (cu Ioan Albescu fusesem coleg de facultate, dar nu ne intilniseram prea des), in principal pe Mihai-Dan Pavelescu. Toata lumea vorbeste despre marele traducator Pavelescu, uitind ca Dan a avut o contributie mult mai importanta ca organizator de colectii si ca redactor-sef la revista si almanahul Anticipatia, a descoperit si a format scriitori, traducatori, critici – si, in primul rind, a format gustul pentru lecturi serioase.

Si l-am mai cunoscut pe Dan Apostol, un alt om extraordinar, pe Ion Hobana, pe George Anania si Romulus Barbulescu, pe Stefan Ghidoveanu si pe Dan-Silviu Boerescu…

Ma laud si-mi face placere sa ma laud ca i-am cunoscut pe toti cei insirati mai sus (si pe multi altii: Mircea Carbunaru, Viorel Pirligras, Dodo Nita, George Ceausu, Vlad Fringhiu, Aurel Carasel, Dan Popescu, Liviu Goga, Ona Frantz, Florin Pitea… Doamne, multi mai sint, si am uitat sa insir cam jumatate dintre ei…) Pentru ca imi sint prieteni, pentru ca singura mea treaba cu SF-ul asta este ca mi-a oferit posibilitatea de a cunoaste oameni extraordinari, alaturi de care am trait momente extraordinare.

Pentru mine, SF-ul inseamna mai putin literatura si inseamna mai mult un mod de a gindi. Inseamna prietenie, evadare din cotidianul mizer, trairea sentimentului unic de a apartine unei elite intelectuale. Inseamna descoperirea fara incetare de noi prieteni (cum sint cei de la SRSFF – doar pe Danut Ungureanu il cunoscusem anterior, si-l mai intilnisem in citeva imprejurari pe Cristi Tamas – si cei de la cenaclul ProspectArt).

Inseamna pastrarea unor prietenii de peste 15 ani, inseamna confirmarea faptului ca toate-s trecatoare si ca te pricopseste soarta cu unele chestii, dar prietenii ti-i alegi singur si alaturi de ei razbati in viata.

Concluzia? E clar ca unii nu se mai fac bine niciodata si ca nu se mai coc la minte, indiferent de virsta…