Intr-o societate normala, care functioneaza dupa regulile consacrate ale democratiei, exista trei puteri fundamentale, independente, cu atributiuni precise, delimitate clar din chiar denumiri: puterea legislativa, care legifereaza, puterea executiva, care executa, si cea judecatoreasca, menita sa arbitreze intre primele doua, precum si intre acestea si societate. Ar mai fi si o a patra, presa, care, asa cum ii spune numele, preseaza, in general fara folos. Dar n-o luam in considerare in acest context.

O privire aruncata, chiar si in diagonala, peste retrospectiva anului 2011 din punctul de vedere al procesului legislativ releva un tablou mai mult decat ingrijorator, “zugravit” de interferentele grave dintre cele trei puteri. Din considerente de celeritate, legiferarea nu incepe acolo unde ar trebui, respectiv in Parlament, ci la Guvern. Reversul medaliei este dat de multitudinea de modificari si acte normative conexe, norme de aplicare, hotarari de guvern sau ale ministerelor, astfel ca produsul final nu mai are decat vagi legaturi cu varianta initiatorilor.

Emblematic este cazul celebrei Ordonante de Urgenta nr. 59/2010, al carei continut a fost modificat semnificativ in Camera Deputatilor prin legea de aprobare, dupa care Guvernul a revenit cu o noua ordonanta care modifica legea de modificare. Cireasa de pe tort sau, de ce nu?, bomboana de pe coliva relatiei Executiv – Legislativ o reprezinta cea mai radicala solutie, care pune definitiv in paranteza rolul alesilor neamului: asumarea raspunderii Guvernului. Procedeu pe care cabinetul Boc l-a folosit de nu mai putin de 16 ori, de 4 ori mai mult decat guvernul Nastase si de 8 ori mai mult decat guvernul Tariceanu.

Daca Executivul se amesteca in procesul legislativ, nici parlamentarii nu se dau in laturi de la a se substitui Guvernului. Cum se intampla, de exemplu, in fiecare an, la dezbaterea Legii bugetului, cand deputatii si senatorii muta intr-o frenezie, indiferent de culoarea politica, banii de la un minister la altul, aproband pe banda rulanta finantari pentru drumuri comunale, aductiuni de apa si biserici, cat mai multe biserici, ca doar fiecare dintre ei trebuie sa se laude ca a facut ceva pentru colegiul de unde isi culege voturile.

Aceasta stare de fapt porneste de la o indreptatita frustrare a Guvernului, care stie situatia reala din economie, stie cati bani sunt in vistierie, dar trebuie sa joace cum ii canta parlamentarii, animati de obiective politice, nu intotdeauna aflate in rezonanta cu actiunea guvernamentala. Fenomenul a fost intalnit in toate guvernarile, dar in mandatul lui Emil Boc a atins cote de-a dreptul patologice.

Si cum disputele politice nu ar fi fost de ajuns, in ecuatia din ce in ce mai complicata a legiferarii a intervenit si justitia. Atat prin intermediul instantei constitutionale, chemata tot mai des sa (in)valideze actele normative emise de Guvern si Parlament, cat si prin intermediul celorlalte instante, comerciale sau de contencios administrativ, care au de judecat legalitatea unor masuri ale Executivului, inclusiv cu conotatii financiare.

Zecile de mii de procese generate de aplicarea taxei auto sau de reducerile de sporuri si salarii aplicate bugetarilor sunt exemple cat se poate de concludente. Rolul justitiei, tot mai pregnant in astfel de spete si, pe cale de consecinta, incomod pentru guvernanti, a fost remarcat si de presedintele Basescu, el insusi jucator, care i-a indemnat pe magistrati sa se mai abtina de la a pronunta decizii cu caracter pecuniar care pun presiune pe vistieria tarii. Iar alegerea in fruntea CSM a judecatoarei Alina Ghica nu-i da prea mari sperante presedintelui ca lucrurile se vor schimba din acest punct de vedere.

Asadar Guvernul legifereaza, Parlamentul judeca (inclusiv spete penale, gen ridicari de imunitati sau incuviintari de perchezitii), iar justitia imparte bani. Sa ne mai miram ca modificarile legislative de anul trecut cu incidenta in domeniul fiscal s-au facut intr-un ritm de 1 (una) pe zi? Despre ce predictibilitate a mediului de afaceri mai putem vorbi in aceste conditii, despre ce iesire din criza?

Cand tot ce se vede in capatul tunelului este luminita orbitoare a birocratiei, singura putere adevarata in stat. Iar de auzit se mai aude doar cainele de paza al democratiei, care latra in pustiu.